Iata si primul post. O alegere paradoxala, dar astfel se vor explica niste afirmatii din “Prequel”.
Şi tu crezi cu fervoare că realitatea ta e, simultan, a mea? Se vede treaba că trebuie să te mai gândeşti o dată. Sunt mioapă, dioptrii -4. Asta înseamnă că văd lumea de 4 ori mai neclar, mai şters, mai rău decât tine. E ca şi când aş vedea lumea printr-o lentilă ce nu se potriveşte deloc, o lume înceţoşată, cu contururi deformate, care curg impresionist unele in altele, de parcă vreo divinitate s-ar juca de-a pictorul ca să-mi facă mie în ciudă că eu nu pot gândi mare din cauza acestui mic impediment – asta deoarece, pentru a gândi mare, trebuie să te distanţezi – acţiune fatală pentru o percepţie în plină lumină în cazul meu.
***
Uneori mă gândesc ce mult mi-ar plăcea să-i joc şi eu o farsă universului meu, ieşind din mine şi din el. Dar ca să te abaţi de la reguli cu stil, aşa cum văd eu lucrurile, trebuie să le cunoşti, şi n-am găsit dilemă mai inextricabilă decât cea în care zac. Problema e că satisfacţia cea mai mare la o farsă o reprezintă nu privirea finală a „victimei”, de om care se contrazice pe sine şi dintr-o dată se trezeşte cu creierul pe avarii, neştiind ce să mai creadă, ci privirea din timpul desfăşurării farsei. Mai exact mă frapează omnipotenţa acelei priviri nedefinite ce se poate transfigura în oglinda vie a oricărei emoţii la sfârşit. Mă face să mă visez păpuşar trăgând de sfori alene şi primind uralele la scena deschisă în final…Însă nu-i deloc aşa. Încă n-am jucat farsa supremă nimănui, nici măcar mie însămi. Farsa supremă ar fi să mă trezesc într-o bună dimineaţă şi să constat că pot extrage esenţe, aşa cum îmi doresc de mult, că pot îngloba esenţele a tot ceea ce-mi place in propriul cocktail. Dar îmi lipseşte ceva important pentru asta. Ca atunci când trebuie să spun ce umbre sunt noaptea pe pereţi şi căror obiecte aparţin ele, dar nu pot, nu am ochelari, nu am lentile de contact, nu am nici un fel de ajutor de vedere. Oricât m-aş strădui să focalizez…nu pot. Poate că nu-mi doresc asta îndeajuns de mult, de teamă că, dacă aş reuşi o dată aş provoca leziuni ireversibile ochilor. Îmi lipseşte genialitatea. Simplu, nu?
***
Mă văd spărgându-mă într-un milion de cioburi ce răman suspendate într-o sferă translucida cu bucăţile egal distanţate de centru şi cu lumina reflectându-se spart în ele. Spărgând nodul în 1,000,000 de probleme separate şi aplicând divide et impera poate aş reuşi să înţeleg încă puţin natura mea. Acesta-i singurul lucru pe care l-aş cerşi universului meu în timp ce l-aş diagnostica – înţelegere, adică esenţă pentru esenţe, începând cu a mea. Paradoxal, nu?
***
Simt atât de acut vidul, zadarul cu care mă umple, încât mă limitez de una singură, neacordându-mi încrederea că vidul e de fapt abis pe a cărui funduri nevăzute mai este puţin potenţial.
***
Am luat în considerare o dată demult sinuciderea ca metodă de control absolut asupra sinelui – ar fi fost atât de facil: pas-pervaz-pas-zbor – însă am realizat la timp că mă amăgisem, pentru că acel control durează o fracţiune de secundă, limită punctuală între trecut şi viitor, între viaţă şi moarte, acea „clipă a morţii” de o existenţă incertă, după care totul cade în haos din nou. Nu sufăr matematica din cauza capacităţii ei limitative, dar uneori mi-ar fi necesar un instrument puternic de ordonare în haosul propriu.
***
Cândva, într-o vreme în care, din nou, nu ştiam să explic de ce trăiesc aşa şi în ce constă fărămiţarea mea interioară, am stors din mine şi poate dintr-un fond psihologic si cultural comun, propoziţia „mă doare lumea”. Experienţa unei scurte perioade de timp în plus îmi arată că mă înşelam a nenumărata oară: şi de s-ar fi vaporizat întreg universul în jurul meu nu s-ar fi schimbat cu nimic starea mea interioară – universul meu nu e şi universul tău şi-al tuturor. Ce mă doare cel mai crunt pe lumea asta e ceva incorigibil: lipsa mea de genialitate. Iată, am 18 ani şi mă simt bătrână ca Geea, incapabilă de a mai înflori în adâncurile geniului. E o cicatrice pe care-o voi purta mereu, şi atunci când mă voi da la fund, voi avea casă şi copii, cea mai mare frustrare, căci simt că oricât m-aş strădui, absolut tot n-o să gust, nici măcar n-o sa intru pe drumul său.
***
Mai demult aş fi zis că schizofrenia, autismul poate, mi s-ar potrivi ca un stigmat al genialităţii, astăzi văd asta ca oricare altă boală – şi cu ea, şi fără ea, tot un bob în sacul cu mac rămân.
***
Mă aşez cătinel într-un colţ al minţii mele şi aştept, sper să-mi treacă „lumea”, dar cred că aştept degeaba. Dacă într-adevăr e ascuns un abis în formă de inimă undeva în vidul propriu, mi s-ar părea interesant ce ar creşte din el – în China antică ideograma pentru „criză” coincide cu aceea pentru „oportunitate”. Sunt curioasă ce anume şi-ar lua această oportunitate…deşi nu cred că voi vedea ziua aceea. Sunt mioapă, ai uitat?
